CDŞ - Limba română - Informatică: March 2007

Wednesday, March 7, 2007

Cu şi despre scriitori (ne)canonici-Efectul de lectura. Efectul de spectacol

For many people the books aren't so acttractive and as sulution for that we have to see the theatre play or the film,which has like subject, this opera of the Vasile Alecsandri "Chirita in provincie".
Sunday the 4 march 2007 we had the plesure to see that theatre play directed by Ovidiu Lazara and caracterus was played by Petrica Ciubotaru one of the most known, I belive who played 6 roles are very hard in my opinion.

Vasile Alecsandri este considerat creatorul comediei romaneşti cu ,,Iaşii în Carnaval", "Peatra din casă'', "Iorgu de la Sadagura" şi ,,Ciclul Chiriţelor ". Acesta a realizat un univers comic pe suporterul personajelor, al situaţiilor al dialogului, în regia unui destin al acestui univers, de aceea consider că operele literare scrise de către Vasile Alecsandri ar trebui citite de către noi, deoarece acestea ne introduc intr-o lume a comicului pe care toţi dintre noi am vrea să o cunoaştem.
Pentru mulţi dintre noi cărţile nu mai au o atracţie tocmai placută de aceea cred că o soluţie pentru ca lectura să fie mai placută ar fi să vedem piesa de teatru sau filmul care are ca subiect acea operă.
Dumincă 4 martie 2007 am avut plăcerea de a vedea piesa de teatru "Ciclul Chiriţelor" regizată de Ovidiu Lazăr, şi interpretată de către Petrică Ciubotaru unul dintre cei mai cunoscuţi cred eu actori din Iaşi, care a interpretat 6 roluri foarte grele din punctul meu de vedere, deoarece pentru ca piesa să atragă atenţia celorlaţi care se află în sală trebuie să ai o putere de convingere de aceea necesită foarte multă muncă pentru a ajunge la un rezultat bun, care să satisfacă pe toţi cei ce văd piesa. Personajele care au fost interpretate de către Petrică Ciubotaru sunt:Chiriţa, Clevetici-ultra demagogul, Barbu Lăutaru, Sandu Napoilă-ultra retrogradul, Paraponisitul şi Gură- cască om politic.
La început când am mers la această piesă nu am fost impresionată deoarece credeam că am să mă plictisesc, pentru că în momentul când am citit cartea mi s-a părut plictisitoare, deoarece atunci când incepeam să inteleg opera apăreau acele pasaje din paranteze care mă făceau să nu mai fiu atentă la operă.
De aceea am preferat să merg să văd piesa de teatru "Ciclul Chiriţelor" care ma introdus în lumea lui Vasile Alecsandri , datorită regizorului Ovidiu Lazăr şi actorului Petrică Ciubotaru care au încercat să facă cât mai placută această piesă de teatru care a necesitat un mare efort.

Acum că am văzut piesa si am participat la o dezbatere realizată de clasa in care mă aflu XI D am rămas cu cateva intrebări:

1.Ce sentiment a avut actorul Petrică Ciubotaru in momentul când a interpretat cele 6 roluri?
2.Cât timp a durat acest efort depus de intreaga echipa?

PRIVIND COPII

La întrebarea “Ce anume iese în evidenţă în acest film Grbavica?” s-a răspuns că este vorba despre o durere a tuturor, o durere ce transpare pe chipul fiecăruia. Şi totuşi în această mare a suferinţei există, la un moment dat, o femeie care râde cu lacrimi. La vederea acesteia ceilalţi o cataloghează ca fiind “nebună”. Da, era nevoie de nebunie în acele timpuri pentru a da naştere unui copil, nebunie de care se face părtaşă şi Esma, personajul principal al acestui film atunci când se hotărăşte să aducă pe lume un copil ce fusese rodul unui viol crud. Se observă că relaţia mamă-fiică dintre Esma şi Sara este presărată de tensiuni născute din neputinţa de a spune adevărul. În finalul dezbaterii a intervenit şi Pr Cornel Cadar care ne-a făcut să înţelegem că adevărul e cel care ne eliberează, asemenea îndemnului regăsit într-una dintre evanghelii. Pr Egidiu Condac a subliniat că prin acest film, precum şi prin cele prezentate de copii primim o adevarată lecţie de viaţă.

Despre teatru ca iluzie a vieţii

În Pescăruşul de la Sibiu, scenografia lui Andu Dumitrescu a conceput arealul scenic pe lungime, delimitându-l prin pereţi semi-transparenţi, dintr-un material alb, prin care lumina trece şi lasă loc umbrelor. Jocul cu spaţiul (interior-exterior), cu lumina şi întunericul (umbrele, semiobscuritatea, fumul, lumina generală) amplifică misterul teatrului ca iluzie a vieţii. Teatru-viaţă, viaţă şi viaţă-teatru e o triadă generoasă, pe care artişti şi public o explorează în tandem vreme de aproape trei ceasuri de reprezentaţie. Al patrulea perete, celebrul perete invizibil care separă, după canonul clasic, actorii de audienţă, nu mai există, toată lumea, creatori şi receptori, e acum împreună. În/din acest spaţiu se poate intra/ieşi prin patru deschizături de tip canaturi de uşă. Pe unul dintre pereţi, cel din stînga, pene de pescăruş răsfirate par purtate în timp real de o adiere ce le-a imobilizat într-o dezordine căutată. La un moment dat, o "ploaie" de pene creează un efect vizual de mare impact. Cîteva fundaluri pictate (Marielle Bancou), unele în albastru, pentru a sugera lacul, altele în roşu/violet pentru a indica un moment al zilei ori pentru a sugera starea sufletească a eroilor, şi un covor de scenă de nuanţa lemnului-natur configurează ambientul scenografic. O masă, cîteva scaune, şezlonguri se adaugă unei scenografii minimaliste, care lasă loc sugestiei, punînd la lucru imaginaţia celor care asistă la reprezentaţie. Declarat, mizanscena lui Andrei Şerban a vrut să adeverească subtitlul pe care Cehov însuşi l-a ataşat piesei sale: "comedie în patru acte". Montarea a revelat comicul din situaţiile tragi-comice în care se află adesea Arkadina, Nina, Treplev, Trigorin, Sorin şi ceilalţi, personaje abstrase temporal, devenite tipologii. E, fireşte, un comic amar, sursa unui zîmbet doar cu jumătate de gură, un comic care face ca dramatismul să fie, prin contrabalans, încă şi mai intens, mai devastator. Prima reprezentaţie pentru public a fost un joc de distribuţii. Şerban a lucrat cu două distribuţii, una mixtă, bucureşteano-sibiană, cea de-a doua, genuine sibiană. Reprezentaţia la care am asistat eu a fost un experiment ingenios, irepetabil, întrucît le combina pe ambele. A fost admirabil efortul interpreţilor care, deşi personalităţi creatoare diferite, au reuşit să menţină omogenitatea spectacolului. Nu s-a simţit nici o variaţie de tensiune între Maia Morgenstern şi Mariana Presecan, cele două Arkadine, ori între Aaron Tudor Istodor şi Adrian Neacău, Treplev-ii, între Andreea Bibiri şi Cristina Flutur, Ninele lui Andrei Şerban. A fost un singur Trigorin (Adrian Matioc), mai tînăr biologic decît ne-am aşteptat, dar bine pliat pe partitură şi viziune regizorală. Marian Rîlea a strălucit în Sorin al său, construindu-l printr-un amestec de înţelepciune şi cinism, un personaj pentru care existenţa e crudă şi trebuie acceptată ca atare. Deşi Nina e cea care zice "Sînt un pescăruş", în fond, în fiecare personaj poate fi identificat un pescăruş interior: fiecare doreşte să se înalţe, să ia viaţa în piept cu toate puterile şi cu orice risc. Pentru unii, riscul e fatal, chiar dacă numai pentru Treplev el înseamnă moarte. Dar există mai multe feluri de moarte: cea biologică e numai una dintre ele. Cea sufletească e răvăşitoare şi ea atinge cele mai multe personaje. Aceasta e linia centrală a montării lui Şerban, care-şi anexează toate celelalte teme. Dar cred şi că această a treia incursiune şerbanescă în universul de sensuri estetice al Pescăruşului cehovian duce lucrurile şi mai departe, inducîndu-ne o altă idee: e foarte posibil ca, prin extensie, fiecare dintre noi să fie Pescăruşul!? E una dintre Întrebările şi iluziile majore ale vieţii.